România continuă să investească milioane de euro în proiecte de mobilitate urbană, însă uneori rezultatele din teren ridică întrebări serioase despre calitatea proiectării, coordonarea lucrărilor și modul în care sunt cheltuiți banii publici.
La Botoșani, imaginile apărute recent în spațiul public au devenit rapid virale. Pe noile piste de biciclete realizate printr-un proiect finanțat prin PNRR, bicicliștii se întâlnesc cu un obstacol greu de ignorat: stâlpi de beton rămași chiar pe traseul destinat circulației. În loc să ofere un culoar sigur și continuu, infrastructura nou construită obligă utilizatorii să ocolească elemente fixe amplasate în zona de rulare.
Situația ar putea fi tratată ca o simplă eroare punctuală dacă nu ar exista exemple similare și în alte orașe. La Iași, pe Șoseaua Bucium, aflată în proces de modernizare, pietonii au semnalat prezența unor stâlpi amplasați pe trotuarele nou amenajate. Deși proiectul presupune investiții importante în infrastructura rutieră și în sistemul de iluminat public, imaginea unor trotuare fragmentate de obstacole a devenit simbolul unei probleme mult mai profunde.
În ambele cazuri, discuția nu este despre estetică. Nu este vorba despre cum arată un trotuar sau o pistă de biciclete într-o fotografie de inaugurare. Este vorba despre funcționalitate și siguranță. O pistă pentru biciclete există pentru a permite deplasarea fluentă și sigură a bicicliștilor. Un trotuar există pentru a oferi pietonilor un spațiu accesibil și lipsit de obstacole. Atunci când aceste principii elementare sunt ignorate, investiția își pierde o parte importantă din utilitate.
Problema pare să fie una de sistem. În numeroase proiecte publice, proiectarea drumurilor, rețelelor de utilități, iluminatului public și amenajărilor pentru pietoni sau bicicliști continuă să fie tratate ca activități separate. Rezultatul este previzibil: asfalt nou, borduri noi, marcaje noi, dar și stâlpi, cutii tehnice sau alte elemente care rămân exact acolo unde nu ar trebui să fie.
Mai grav este că astfel de situații nu mai pot fi justificate prin lipsa de experiență. În ultimii ani, administrațiile locale au beneficiat de finanțări europene consistente, de ghiduri tehnice moderne și de numeroase exemple de bună practică din țară și din străinătate. Cu toate acestea, în prea multe cazuri, accentul pare să rămână pe finalizarea și inaugurarea lucrărilor, nu pe experiența reală a celor care vor folosi infrastructura.
Pentru cetățeanul obișnuit, explicațiile tehnice contează mai puțin. Biciclistul care trebuie să evite un stâlp amplasat pe pistă și pietonul obligat să se strecoare printre obstacole văd doar rezultatul final. Iar acel rezultat ridică o întrebare legitimă: pentru cine au fost proiectate aceste lucrări?
Desigur, autoritățile pot preciza că unele lucrări nu sunt încă recepționate sau că anumite elemente urmează să fie relocate. Dacă acesta este cazul, explicațiile trebuie oferite transparent și însoțite de termene clare. În lipsa lor, percepția publică este inevitabilă: infrastructura este construită fără suficientă atenție pentru utilizatorii săi.
Exemplele din Botoșani și Iași ar trebui privite ca un semnal de alarmă, nu ca simple anecdote locale. Ele arată că succesul unui proiect de mobilitate urbană nu se măsoară în kilometri de pistă inaugurați, în metri de trotuar turnați sau în valoarea contractelor semnate. Succesul se măsoară în modul în care oamenii pot utiliza acea infrastructură în condiții de siguranță, confort și accesibilitate.
Până când acest principiu nu va deveni regula și nu excepția, România va continua să producă imagini care stârnesc mai degrabă ironii decât admirație: piste de biciclete cu stâlpi pe traseu și trotuare pe care pietonii trebuie să le ocolească exact ca pe un traseu cu obstacole.
Bogdan Chirica
