În ultimii ani, România a intrat într-o perioadă de investiții majore în infrastructură și dezvoltare urbană. Autostrăzi, drumuri expres, modernizări de drumuri județene, proiecte de regenerare urbană sau lucrări de utilități – toate aceste proiecte presupun miliarde de euro investiți anual. Cu toate acestea, o întrebare rămâne constantă în spațiul public: cine execută aceste lucrări și în ce condiții de competență și responsabilitate?
Problema certificării firmelor de construcții a revenit recent în dezbaterea Parlamentului, în contextul discuțiilor privind reformarea legislației din domeniu.
În prezent, piața construcțiilor funcționează în baza prevederilor stabilite de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, care stabilește principiile generale ale calității lucrărilor și responsabilitățile tuturor actorilor implicați în procesul de construcție.
În teorie, sistemul ar trebui să funcționeze prin controlul exercitat de specialiști autorizați – diriginți de șantier, responsabili tehnici cu execuția, verificatori de proiecte – și prin supravegherea realizată de Inspectoratul de Stat în Construcții. În practică însă, realitatea pieței arată că aceste mecanisme nu sunt întotdeauna suficiente pentru a garanta calitatea lucrărilor.
Una dintre marile vulnerabilități ale sistemului este lipsa unei clasificări clare a firmelor de construcții în funcție de competențe și capacitate tehnică. Astăzi, în multe cazuri, o companie poate participa la licitații pentru lucrări complexe fără a exista o evaluare reală a experienței sale în proiecte similare.
Rezultatul este vizibil în numeroase situații: lucrări întârziate, șantiere abandonate, drumuri deteriorate prematur sau proiecte care necesită reparații la scurt timp după finalizare. În astfel de cazuri, costurile sunt suportate în final de autorități și, implicit, de contribuabili.
Introducerea unui sistem de certificare a firmelor de construcții ar putea reprezenta un pas esențial pentru profesionalizarea acestui sector. În multe state europene există sisteme de clasificare care stabilesc clar ce tip de lucrări poate executa fiecare companie, în funcție de experiență, resurse și capacitate tehnică.
Un model similar în România ar putea presupune evaluarea firmelor pe baza unor criterii obiective, precum:
experiența în proiecte similare, capacitatea tehnică și logistică, personalul calificat disponibil, performanța în proiectele anterioare, stabilitatea financiară.
Un astfel de sistem ar permite autorităților contractante să selecteze mai ușor constructori capabili să finalizeze lucrările în condiții de calitate și siguranță.
Desigur, introducerea certificării trebuie făcută cu atenție, pentru a evita birocrația excesivă sau blocarea pieței. Procedura trebuie să fie transparentă, predictibilă și adaptată realităților din sectorul construcțiilor.
În contextul investițiilor masive în infrastructură, România nu își mai poate permite riscul unor lucrări realizate de companii fără capacitatea reală de execuție.
Calitatea construcțiilor nu este doar o chestiune tehnică, ci una de siguranță publică și de responsabilitate față de banii investiți în dezvoltarea țării.
De aceea, dezbaterea privind certificarea firmelor de construcții nu ar trebui privită ca o simplă modificare legislativă, ci ca o reformă necesară pentru maturizarea pieței construcțiilor din România. Implementată corect, această măsură ar putea contribui la creșterea calității proiectelor și la consolidarea încrederii în marile investiții publice.
Iustina Panchea
