Puţini ştiu că, pe 5 august, în pragul sărbătorii creştine de ”Schimbare la faţă”, când natura schimbă veşmântul frunzelor şi începe să le coloreze în galben, adunând parcă în ele tot soarele verii, sărbătorim Ziua drumarilor profesionişti din România.
Alexandru Ioan Cuza a reglementat situația cantonierilor, o breaslă apărută odată cu potecile, cărările și ulițele. Cu sectoare bine delimitate, cantonierii cunoșteau fiecare piatră, fiecare podeț și chiar și fiecare arbore din aria de administrare, sporind astfel viteza de intervenție, în caz de necesitate. Un nou semn că, oricât ar avansa tehnologia, aceasta nu poate înlocui munca umană.
Activi pe timpul Imperiului Roman, dispăruți câteva secole, de la 1 septembrie 1843 ia ființă iarăși Corpul de cantonieri, cu atribuții în paza și executarea lucrărilor de reparații și întreținere a „drumurilor mari” din Moldova. În cei peste 175 de ani, cantonierii au reprezentat „talpa” breslei drumarilor și podarilor, de ei fiind legate majoritatea activităților de întreținere sau amenajare a infrastructurii rutiere. Mai mult, cu mâinile și cu mintea, cantonierii au asigurat fluența circulației pe timp de vară sau de iarnă, pe arșiță, ploaie, viscol sau ger. Ei erau mereu la datorie, fără a mai ține evidența orelor, zilelor libere sau a banilor intrați în buzunarul familiei care-i aștepta acasă.
Un moment istoric în dezvoltarea rețelei de drumuri pe teritoriul țării noastre este apariția, în anul 1832, a Regulamentului Organic, care conține măsuri oficiale de organizare a construcției și întreținerii drumurilor, premergătoare înființării structurilor tehnico-organizatorice. Astfel, până la Unirea din anul 1859, în cele două principate s-au șoseluit (pietruit) 682 km de drumuri, realizare considerată a fi o adevărată Revoluție a drumurilor, un rol esențial avându-l cantonierii și picherii.
Totodată, s-au elaborat dispoziții speciale de împărțire a drumurilor în ceasuri și de instalare a acestor cantonieri. La fiecare 2.500 stânjeni se monta câte un stâlp mare pe care trebuia gravată marca țării, iar la 500 stânjeni un stâlp mai mic. Sectorul cuprins între doi stâlpi mici corespundea zonei de activitate a unui cantonier, căruia trebuia să i se construiască o casă la mijlocul acestei distanțe. Fiecare cantonier trebuia să fie dotat cu: tărăboanță, cazma, greblă de fier, lopată de lemn, o sapă, un cosor de curățat pomii, alte instrumente de lucru.
În dispozițiile sus-amintite erau indicate și obligațiile cantonierilor privind întreținerea șoselelor, precum și pedepsele ce se aplicau celor ce aduceau stricăciuni drumurilor. Ca semn distinctiv, cantonierul purta pe piept o insignă cu stema țării. Drept răsplată pentru îndatoririle lor, cantonierii erau scutiți de bir, li se construiau locuințe din lemn sau cărămidă, primeau câte o falce și jumătate de pământ și un salariu de 40 – 60 lei/lună, salariu care, după anul 1854, a fost redus.
Odată cu apariția Regulamentului Organic, în anul 1831 în țara Românească și în anul 1832 în Moldova, se pomenește pentru prima dată de lucrări publice, când au fost pregătite premisele declanșării unor lucrări de amploare în dezvoltarea căilor de comunicații terestre, în special în construcția drumurilor și podurilor. Deoarece lipseau firmele specializate, mare parte a lucrărilor erau executate de muncitori necalificați, îndrumați de specialiștii timpurilor. Munca necalificată era asigurată de către locuitorii din zona respectivă, care trebuiau să efectueze lucrări în contul zilelor de prestație.
Astfel, se hotărâse ca repararea drumurilor să se facă cu prestație în natură, câte 6 zile pe an de fiecare locuitor (patru zile cu palmele și două zile cu carul) oriunde va fi nevoie.
La 22 noiembrie 1851, prin „Legiuirea pentru lucrarea oselelor și podurilor din Principatul Munteniei”, semnată de domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei, este reglementată și contribuția bănească la dezvoltarea rețelei de drumuri. Astfel, toți proprietarii de moșii plăteau câte 3 lei pe an pentru fiecare sătean care locuia pe domeniul său, iar de la 31 martie 1862, printr-o nouă reglementare, se unifică și contribuția pentru drumuri și poduri în ambele principate române. În vara aceluiași an, respectiv la 10 august 1862, apare Decretul pentru Organizarea Ministerului Lucrărilor Publice, semnat de domnitorul Al. I. Cuza, prin care ministerul preia responsabilitatea administrării drumurilor din principate.
Trecut-au anii, iar în 1962, la exact un secol de la organizarea ministerială pomenită, cantonierii de drumuri au dispărut iarăși din nomenclatorul profesiilor, atribuțiile lor rămânând în sarcina șefilor de districte. Dar, ca și în urmă cu aproape două secole, șefii de districte sunt mereu la datorie. De-i vei întreba la orice oră despre orice informație despre district sau drum, cu siguranță vei primi răspunsul corect și imediat.
Iar cineva ne spunea recent că șeful de district știe mai bine ce se întâmplă în zona arondată, decât în propria gospodărie…
Căi de legătură vitale pentru toţi, drumurile au nevoie de grijă, indiferent că este zi sau noapte, vară sau iarnă, zi de lucru sau sărbătoare, iar drumarii au fost de fiecare dată prezenţi la datorie, înfruntând vicisitudinile fiecărui anotimp, pentru a reda sau asigura arterele pentru circulaţia normală. Din acest colț de pagină ne exprimăm recunoștința pentru ceea ce au făcut drumarii de ieri și de azi.
Drumarilor, fie constructori sau administratori, le dorim să aibă bucuria împlinirii proiectelor propuse și să aibă încredere că va veni și ziua recunoașterii meritelor în contribuția adusă la dezvoltarea economică a României.
La mulți ani! Sursa: Cartea „Dincolo de condei”, de Nicolae Popovici
