De-a lungul drumurilor de altădată, călătorul nu era niciodată singur. La răscruci, la ieșirea din sate sau pe lângă vechile poteci comerciale se aflau fântâni și izvoare amenajate, cu cumpănă ori ciutură, locuri simple, dar esențiale. Acolo se opreau oamenii și animalele, se potolea setea, se schimba o vorbă, se spunea o rugăciune.
Apa nu era doar o nevoie, ci un gest de omenie: cine făcea o fântână o făcea „pentru suflet”, pentru cei care aveau să treacă pe acolo.
În credința populară românească și în tradiția creștin-ortodoxă, a face sau a curăța o fântână era considerată una dintre cele mai mari fapte bune. Fântâna era o pomană fără sfârșit, pentru că nu ajuta un singur om, ci pe toți cei care aveau să vină. Se spunea că Dumnezeu îl pomenește pe cel care a făcut fântâna de fiecare dată când cineva bea apă din ea. Apa, simbol al vieții și al curățirii, spăla nu doar trupul, ci și sufletul, iar cel care curăța o fântână își curăța, în același timp, și păcatele.
De aceea, fântânile se făceau „cu cruce”. La terminarea lucrului era chemat preotul pentru sfințire, se punea o cruce deasupra sau alături, iar apa se dădea de pomană. A lăsa o fântână să se strice sau să se umple de murdărie era socotit un mare păcat, pentru că însemna să oprești apa de la oameni. Din bătrâni se spunea că neglijarea unei fântâni aduce necazuri, iar grija pentru ea aduce binecuvântare.
Astăzi, aceste surse de apă au devenit rare sau au dispărut cu totul. Drumurile s-au asfaltat, traficul s-a grăbit, iar responsabilitatea întreținerii fântânilor a rămas fără stăpân. Unele au fost astupate din motive sanitare, altele au fost lăsate în paragină, înghițite de buruieni sau distruse de lucrări.
În locul lor au apărut benzinării și magazine, unde apa se cumpără, nu se primește.
Dispariția fântânilor de la marginea drumului nu este doar o pierdere practică, ci și una simbolică. Odată cu ele se stinge o formă de solidaritate tăcută, un mod de a avea grijă de cel necunoscut. Poate că nu vom mai trăi ca odinioară, dar reamintirea și, acolo unde se poate, refacerea acestor fântâni ar fi un gest de respect față de trecut și un semn că nu am uitat ce înseamnă să fii om pe drum.
Altfel, în scurt timp, probabil, vom mai avea prilejul să vedem fântâna cu ciutură şi cumpănă doar la muzeu.
Nicolae Popovici
