În societate, educaţia, cultura şi sănătatea sunt evident prioritare. Un rol important îl au şi drumurile, care nu întâmplător sunt asemănate cu reţeaua sanguină a corpului omenesc. Reţeaua rutieră contribuie substanţial la dezvoltarea economică a unei naţiuni. Viaţa oamenilor este strâns legată de ele. Drumurile au apropiat oamenii şi contribuie la educaţie, cultură şi sănătate.
Drumurile, reţeaua rutieră, când este necorespunzător construită şi întreţinută, influenţează viaţa oamenilor. Nu întâmplător se spune: VIA-VITA.
Pentru realizarea unei reţele rutiere corespunzătoare, care constituie în acelaşi timp şi o mare bogăţie, şi în ţara noastră s-au organizat forme organizatorice pentru a moderniza şi dezvolta sectorul de drumuri şi poduri.
În 1832 prin Regulamentul Organic, întreţinerea şi construcţia tuturor drumurilor a revenit Ministerului Treburilor Dinăuntru. Corpul organizat de cantonieri de care a depins mulţi ani, în istoria drumurilor, lucrările de întreţinere, a apărut în anul 1843.
Organizarea pentru întreţinerea şi supravegherea lucrărilor de drumuri şi poduri, a apărut în anul 1847 şi s-a modificat în anul 1851, când a luat fiinţă Direcţia Centrală a Lucrărilor Publice, pe lângă Ministerul de Interne.
Pentru conductori de poduri şi şosele în 1854 se înfiinţează la Bucureşti prima şcoală.
După Unirea Principatelor Române, în anul 1862, prin decretul domnesc din 5 august s-au organizat 12 circumscripţii pentru întreţinerea podurilor şi drumurilor cu reşedinţe la Turnu Severin, Craiova, Piteşti, Slatina şi Bucureşti în Muntenia. Prin acest decret a luat fiinţă şi actuala Secţie de Drumuri Naţionale Piteşti.
Prima lege pentru drumuri, din 30 martie 1868, clasifică drumurile astfel: naţionale, judeţene, vicinale, comunale şi străzi în oraşe. Construcţia şi întreţinerea drumurilor naţionale este preluată de stat.
În anul 1906 apare o nouă lege a drumurilor în baza căreia se înfiinţează, în cadrul fiecărui judeţ, un serviciu tehnic pentru toate drumurile. Legea reglementa lăţimea zonelor drumului: 20 m pentru drumuri naţionale, 15 m pentru drumuri judeţene şi 10 m pentru cele comunale. Este considerată de drumari cea mai bună lege.
Prin aceeaşi lege, apare Direcţia de Poduri şi Drumuri în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice., care la 21 decembrie 1918, prin Decretul 3798, devine Direcţia Generală de Poduri şi Drumuri, care coordona toate subunităţile, pentru toate categoriile de drumuri. Construcţia şi întreţinerea drumurilor naţionale fiind în sarcina M.L.P.
Merită menţionat un eveniment important din istoria drumurilor, care a avut loc la Paris în anul 1908: Primul Congres Mondial de Drumuri, reprezentând 33 ţări, printre care şi România. Colateral Congresului, în acelaşi an s-a iniţiat realizarea semnalizării rutiere, activitate importantă pentru unităţile care administrează drumurile.
Până la apariţia Legii drumurilor din 1929 nu s-au realizat lucrări de modernizare. Se executau împietruiri şi pavaje pe sectoare prioritar în oraşe şi sectoare experimentale de macadam silicatat sau bitumat cu emulsie transportată din Franţa.
Direcţia Generală era condusă de un director general ajutat de doi subdirectori.
Legea din 20 aprilie 1932 împărţea drumurile în naţionale, judeţene şi comunale. Administrarea drumurilor naţionale era în sarcina Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor. Direcţia Generală a Drumurilor avea în subordine 10 inspectorate regionale şi 71 de servicii judeţene de drumuri. În Argeş şi Muscel erau trei: Piteşti, Câmpulung şi Topoloveni.
La 1 aprilie 1946, Direcţia Generală a Drumurilor a fost reorganizată prin decizia nr. 11931 a Ministerului Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice. Avea numai 9 inspectorate şi 32 de servicii de drumuri naţionale.
După Legea din 11 iunie 1948 a Marei Adunări Naţionale, prin care s-au naţionalizat şi întreprinderile de drumuri, Direcţia Generală a Drumurilor devine Direcţia Drumuri şi Ape, iar secţiile devin Secţii de drumuri şi ape, până la 13 ianuarie 1951, când conform unui alt decret apare Direcţia de Drumuri şi Poduri (D.D.P.) şi Direcţiile Regionale de Drumuri şi Poduri (D.R.D.P.) din cadrul Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor (M.T.T.c.). În subordinea D.R.D.P. erau Secţiile de Drumuri Naţionale (S.D.N.). Secţia Piteşti a făcut parte din D.R.D.P. Craiova. Până atunci depindea de Direcţia Regională Bucureşti.
În perioada 1956 – 1962 politica drumurilor din România a fost coordonată unitar. Direcţiile de Drumuri Locale fiind transferate la noul Minister al Transporturilor Rutiere, Navale şi Aeriene.
Până în anul 1965 au mai avut loc două evenimente interesante. Decretul nr. 142 din 1953 privind construirea, modernizarea, administrarea şi întreţinerea drumurilor publice şi în martie 1959 prima consfătuire pe ţară a lucrătorilor din sectorul de drumuri.
După 1948 drumurile şi drumarii au avut mult de suferit datorită regimului comunist. S-au naţionalizat sedii reprezentative, cantoane şi terenuri. Activitatea pentru construcţie şi întreţinere s-a desfăşurat în sedii improvizate. O tragedie, până când cei de la guvernare au început să se dezmeticească şi să acorde atenţie sectorului de drumuri şi poduri.
Legea nr. 13 din 1974 „Legea Drumurilor” (în bătaie de joc, în parlament i s-a oferit locul 13) a stabilizat organizarea sectorului de drumuri şi poduri în cadrul M.T.T.c. Direcţia Generală devine organ de autoritate, coordonare şi control pentru toate categoriile de drumuri: drumuri de interes republican (autostrăzi şi drumuri naţionale), drumuri de interes local (judeţene, comunale, străzi) şi drumuri de exploatare (forestiere, petroliere, agricole etc.).
S.D.N. Piteşti a devenit S.I.R.D.S. (Secţia de Întreţinere, Reparaţii şi Siguranţa Circulaţiei) în cadrul căreia erau districtele şi formaţiile de lucru. După puţin timp s-a revenit la Secţia de Drumuri Naţionale, denumire tradiţională, având în coordonare districte şi formaţii (de asfalt, beton, consolidări şi mecanic).
Sursa:Cartea Generalii drumurilor, de ing. G. Manolescu și ing. G. Ștefanov, Editura APP, București, 2011