Cunoscut mai ales ca poet național, Mihai Eminescu a fost și unul dintre cei mai lucizi jurnaliști ai secolului al XIX-lea. În publicistica sa, mai ales în articolele din „Timpul”, el a abordat constant probleme concrete ale societății românești, iar starea drumurilor ocupă un loc central în critica sa la adresa administrației.
Pentru Eminescu, drumurile nu reprezentau un detaliu tehnic, ci un criteriu esențial al civilizației. El observa direct legătura dintre infrastructură și funcționarea statului: „Într-o țară în care drumurile sunt rele, nu poate exista nici comerț, nici administrație, nici bunăstare.”
Deși clasa politică vorbea despre progres și modernizare, realitatea din teritoriu era, în viziunea sa, dezolantă. Drumurile rămâneau impracticabile, în timp ce aparatul de stat se extindea artificial: „Statul nostru a izbutit a crea funcții, dar n-a izbutit a face drumuri.”
Eminescu critica dur modul în care erau cheltuiți banii publici, subliniind discrepanța dintre taxele suportate de populație și lipsa rezultatelor vizibile: „Se iau bani mulți de la popor, dar rezultatul nu se vede nici măcar în cele mai elementare nevoi, precum drumurile.”
Consecințele erau resimțite în primul rând de țărănime. Drumurile proaste izolau satele, blocau accesul la piețe și condamnau munca rurală la pierdere: „Țăranul produce, dar nu poate vinde; munca lui se oprește în noroiul drumurilor.”
În logica sa bine cunoscută, Eminescu respingea modernizarea formală, fără baze materiale reale. Pentru el, adevăratul progres începea cu investiții concrete: „Nu legile multe fac o țară modernă, ci drumurile, școlile și munca bine chibzuită.”
La peste un secol distanță, reflecțiile lui Eminescu despre infrastructură rămân actuale. Ele confirmă faptul că publicistul Eminescu a fost nu doar un observator al epocii sale, ci și un reper critic pentru prezent: un stat se judecă nu după discursuri, ci după drumurile pe care le lasă în urmă.
Nicolae Popovici
