Drumurile private nemodernizate nu sunt un accident urbanistic și nici o problemă minoră de administrare locală, ci rezultatul direct al unui mod de guvernare de după 1991. Coroborat cu interesul unora sau altora.
Astăzi, primarii încearcă să așeze lucrurile pe făgașul firesc. De multe ori reușesc, iar semenii sunt fericiți. Dar sunt încă multe cazuri cu …Misiune dificilă, chiar imposibilă în multe situații.
De la Revoluție, autorizațiile de construire au fost emise pe bandă rulantă în baza Legii nr. 50/1991, cu condiția formală a existenței unui „acces la drum”, fără ca legea sau autoritățile să impună ca acel drum să fie funcțional, modernizat sau predat domeniului public. Edificatoare sunt situațiile din multe comune și din zone metropolitane, care au cunoscut o explozie imobiliară foarte greu de gestionat din multiple cauze: lipsă legislație, lipsă personal specializat din primării, lipsă implicare instituții de control, lipsă fonduri, lipsă interes civic și multe alte….lipsuri.
Astfel, un drum de pământ, o cale de acces trasată cadastral sau o fâșie de teren pietruită au devenit suficiente pentru a justifica zeci sau sute de locuințe, deși era perfect previzibil că aceste drumuri, fiind private, nu vor putea fi niciodată asfaltate din bani publici, conform Codului Administrativ (OUG nr. 57/2019).
Statul a știut acest lucru, administrațiile locale au ales să semneze autorizațiile, preferând să nu blocheze investițiile și să nu își asume costuri politice pe termen scurt. Acum este foarte dificil de intrat în normalitate/legalitate, oricâtă voință ar avea edilii și oricâtă presiune pun pe ei locuitorii de pe străzile respective.
După vânzarea locuințelor, același stat invocă legalitatea pentru a justifica inacțiunea, explicând cetățenilor că drumul este privat, că nu poate interveni și că orice asfaltare ar fi sancționată de Curtea de Conturi, ceea ce este juridic corect.
Dezvoltatorii nu au fost forțați să construiască drumuri fără noroi, ci li s-a permis explicit să o facă, în lipsa unor condiționări clare privind capacitatea portantă, asfaltarea, iluminatul, canalizarea și apa potabilă, drenajul, recepția și predarea către domeniul public a drumului/străzii. Și, așa cum spuneam mai sus, motivul îl constituie lipsa pârghiilor de constrângere și absența unor garanții financiare care să asigure finalizarea infrastructurii.
Cumpărătorul, la rândul său, este prins într-o zonă gri a Codului Civil, care obligă vânzătorul să asigure acces, nu calitate, ajungând să plătească taxe și impozite pentru locuințe perfect legale, dar deservite de drumuri impracticabile pe care statul refuză să le atingă. Noroiul din cartierele noi nu este o consecință a vremii sau a lipsei de fonduri, ci dovada unui eșec de politici publice, în care urbanismul a fost tratat ca procedură birocratică, nu ca instrument de protecție a interesului public.
„Eu locuiesc pe o stradă semiprivată. Ca să explic: peste 30% din noi am cedat drumul la primărie. Restul… unii sunt comozi, alții idioți, cerând beneficii pentru cedare, alții au credite cu statul… jde cazuri și cazuri. …… Adică donăm și după aia așteptăm încă 5 ani să se realizeze toate problemele!”, „Când am solicitat verificarea unor lucrări și a unui dezvoltator care efectiv a distrus drumul, nu s-a obosit nimeni să verifice situația și să ia vreo măsură. Am sunat la Inspecția în Construcții, la Poliția națională și locală, la Garda de Mediu. Rezultatul? Nu a făcut nimeni nimic“ . „Sunt familii cu copii care merg la școală cu noroiul până la gleznă. Femei gravide ori oameni bolnavi pentru care nu intră ambulanța pe stradă, vi se pare normală situația aceasta?” Sunt câteva din mesajele locuitorilor care-și strigă cu disperare durerea.
Da, autorități și cetățeni nu reușesc să se pună de acord pentru a trece peste aceste blocaje, iar situația afectează comunități întregi. Noroi, praf, blocaje, mașini de intervenție care nu pot intra să-și facă misiunea.
Atât timp cât autorizațiile de construire nu vor fi condiționate ferm de infrastructură completă și predabilă, înainte de începerea lucrărilor la noile case/cartiere, nu se va reuși crearea unor condiții elementare de trai.
Nu în ultimul rând, dacă instituțiile statului nu-și vor face datoria, România va continua să producă locuințe noi pe drumuri vechi de pământ, iar drumurile private vor rămâne simbolul unui stat care a ales să se retragă exact din locul unde ar fi trebuit să fie cel mai prezent.
Până la intrarea în normalitate, rămâne cum se spune în popor: „mori cu dreptatea-n mână”.
Nicolae Popovici
