În spatele „Palmei de Bucovina”, monumentul devenit un simbol al drumurilor din România, se ascunde o poveste impresionantă despre muncă, sacrificiu, devotament și oameni simpli care au pus umărul la realizarea unei opere cu o semnificație aparte. Despre începuturile proiectului, dificultățile întâmpinate pe șantier și oamenii care au contribuit la construirea monumentului am discutat cu profesorul universitar doctor inginer Radu Andrei, unul dintre cei care au participat direct la realizarea acestuia.
Am mai scris în ziarul nostru despre „Palma de Bucovina” și despre controversele legate de intervențiile asupra monumentului. De această dată, am avut privilegiul de a afla detalii mai puțin cunoscute chiar de la omul care a coordonat lucrările. Mărturia sa este cu atât mai importantă cu cât ne ajută să înțelegem că monumentul nu înseamnă doar beton, formă și expresie artistică. În spatele lui se află efortul unei echipe, munca unor oameni ale căror nume au rămas, în mare parte, necunoscute publicului. Iar povestea unuia dintre acești muncitori, rămas alături de profesorul Radu Andrei până la ultimele finisaje, este de-a dreptul emoționantă.
„Am reușit să terminăm lucrarea începută”
Reporter: Domnule profesor, v-am adresat mai multe întrebări despre realizarea „Palmei de Bucovina”, iar răspunsurile dumneavoastră ne-au dezvăluit o istorie mult mai complexă decât ne-am fi imaginat. Cum ați reușit să duceți la bun sfârșit lucrarea, în condițiile dificile de pe șantier?
Prof. univ. dr. ing. Radu Andrei: Venise deja iarna, iar întârzierea turnării Palmei fusese cauzată de lipsa cimentului alb din stocul Intreprinderii de Construcții în Transporturi Iași. La ultima convorbire cu conducerea instituției, mi s-a sugerat să amânăm turnarea pentru primăvara următoare, când urma să se facă și aprovizionarea cu ciment alb. Un muncitor mi-a spus însă că la Sucevița exista un șantier de restaurare. Așa am reușit să terminăm lucrarea începută.
Aproape 150 de muncitori la pod și o echipă restrânsă pentru Palmă
Reporter: Câți oameni au lucrat efectiv la acest proiect și cine v-a fost alături în momentele cele mai dificile?
Radu Andrei: La pod am avut, la un moment dat, trei echipe, cu un total de aproape 150 de muncitori din Marginea, Vicovu de Sus, Vicovu de Jos, Dornești și din alte localități. La Palmă, după terminarea lucrărilor la Podul de la Vatra Moldoviței, am mai păstrat opt muncitori. Îmi mai amintesc câteva nume: Artur Martinescu și Gheorghe Martinescu, din Marginea, precum și Gheorghe Blajinschi, din Dornești. Cel mai devotat și mai priceput colaborator a fost Gheorghe Blajinschi. După ce ceilalți colaboratori au plecat la casele lor, pentru că se apropiau și sărbătorile de iarnă, el a rămas doar cu mine, ca să mă ajute la finisarea suprafeței Palmei, prin buciardare, până la final.
Șapte metri de scară, frigul iernii și puterile care se împuținau
Reporter: Ce presupunea, concret, finisarea monumentului? Astăzi, privind Palma, puțini își pot imagina munca din spatele suprafeței sale.
Radu Andrei: Pe o scară înaltă de șapte metri, urcam când eu, când el, pe rând, cu buciarda, pentru a finisa și corecta suprafața Palmei, atât cât ne mai țineau puterile. Din păcate, ordinul venit din partea ICT a fost să mă prezint cât mai urgent la sediul șantierului din Suceava, pentru finalizarea unor documente oficiale. Din această cauză, suprafața din spatele Palmei a rămas parțial nefinisată, lucru care se poate observa și astăzi.
Reporter: Așadar, există detalii ale monumentului care pot fi înțelese corect numai cunoscând împrejurările în care a fost realizat.
Radu Andrei: Fiecare intervenție asupra unei asemenea opere ar trebui precedată de o documentare serioasă. Altfel, există riscul ca ceea ce a fost realizat cu trudă să fie modificat fără înțelegerea intenției inițiale.
Reporter: V-am întrebat dacă mai trăiesc oamenii care au făcut parte din echipa dumneavoastră. Ați reușit să păstrați legătura cu ei?
Radu Andrei: Nu știu să vă răspund. Am tânjit mereu după plaiurile bucovinene și după oamenii lor buni, harnici, vrednici și răzbătători în lupta lor cu viața grea de zi cu zi. Nu am mai avut ocazia, deși adesea mi-am dorit în sinea mea, să-mi revăd colaboratorii de atunci. Erau oameni simpli, săraci, devotați muncii, veniți pe șantier ca să câștige un ban pentru a-și întreține familiile, aflate mereu în nevoie. Am încercat să menționez numele unora dintre ei pe placheta cu „Balada Drumului Sadova–Rădăuți” și doar atât. Și doar atât, când ei au meritat și merită mult mai mult…
O urătură tristă, în ultima zi de muncă din an
Reporter: Dincolo de detaliile tehnice, povestea dumneavoastră păstrează și o amintire care vorbește despre condițiile de viață ale acestor muncitori. Ce vă amintiți din ziua în care a fost turnată Palma?
Radu Andrei: Îmi amintesc că, în acea zi de iarnă în care am turnat Palma, lucrul a continuat până seara târziu. Viscolul încetase, răsărise deja luna, iar unul dintre muncitori, cred că cel mai tânăr, urcat pe scară cu găleata de beton în mână, a început un fel de urătură, probabil și pentru că se apropia Anul Nou. Versurile sunau foarte trist:
„S-aoleu,
și-o viață lungă:
Patru lei,
ziua de muncă,
și un leu
îți mai rămâne
pentru biata zi de mâine…”
Este o imagine greu de uitat. În timp ce se ridica un monument menit să vorbească despre drumuri și progres, oamenii care îl construiau își duceau propriile lupte cu sărăcia și greutățile vieții. În spatele unei opere care avea să devină un simbol se aflau muncitori care urcau pe scări înalte, în frig, cu uneltele și materialele în mâini, încercând să-și facă treaba cât mai bine pentru a-și putea întreține familiile. Această dimensiune umană a istoriei Palmei merită cunoscută și păstrată.
De la șantierele din Bucovina, la drumurile din Libia și proiectele europene
Reporter: Ce a urmat în cariera dumneavoastră după lucrările de la Suceava și Vatra Moldoviței?
Radu Andrei: După Suceava și Vatra Moldoviței, viața mea și-a urmat un curs diferit. Confruntat, în perioada de stagiu, cu problemele tehnice, am realizat că, pe lângă ceea ce acumulasem în facultate, mai aveam multe de învățat. Așa că am venit la Iași, la DRDP, unde am preluat conducerea Laboratorului de Drumuri. Apoi am plecat pentru cinci ani în Libia, pentru Drumul Tarhuna–Beni Walid. Au urmat ani întregi în care am lucrat ca expert la Varșovia și Geneva, pentru Autostrada Trans-Europeană Nord–Sud, cunoscută sub denumirea TEM, iar ulterior la AND București. Nu am avut timp și nici posibilități de a relua legătura cu foștii mei colaboratori bucovineni, deși uneori îmi făceam planuri să merg la Marginea, la Vicov sau la Dornești.
Peste 1.600 de muncitori au contribuit la construirea drumului
Reporter: Ce semnificație are, în opinia dumneavoastră, „Palma de Bucovina”, privită dincolo de aspectul său arhitectonic?
Radu Andrei: Privită în ansamblul ei arhitectonic, pe lângă mărturia efortului, a răbdării și a devotamentului celor peste 1.600 de muncitori care și-au adus contribuția la construcția Drumului Sadova–Rădăuți, monumentul drumurilor, sau „Palma de Bucovina”, cum se numește acum, are, prin elementele sale specifice, și un mesaj spiritual. Acesta privește atât relația firească dintre om și natura înconjurătoare, cât și promovarea ideii de efort dedicat cercetării și progresului continuu în domeniul complex al drumurilor. Fără efortul acestor oameni simpli, astăzi nici drumul DN 17A și nici „Palma de Bucovina” nu ar fi existat.
Un monument nu poate fi înțeles fără istoria sa
Reporter: Domnule profesor, mărturia dumneavoastră ne determină să privim cu alți ochi acest obiectiv. Ce ar trebui să înțeleagă cei care intervin astăzi asupra monumentului?
Radu Andrei: Informațiile pe care vi le-am relatat arată că „Palma de Bucovina” nu este doar o construcție care poate fi reparată, vopsită sau modificată după preferințele momentului. Este rezultatul unei concepții, al unei munci îndelungate și al sacrificiilor unor oameni care au lucrat în condiții dificile. Cei care decid astăzi asupra aspectului său ar trebui să cunoască istoria proiectului, să înțeleagă semnificația elementelor sale și să trateze monumentul cu responsabilitatea pe care o impune valoarea sa. Orice intervenție trebuie să pornească de la documentare, respect pentru concepția originală și consultarea specialiștilor. Intenția de a repara sau de a înfrumuseța nu este suficientă dacă rezultatul ajunge să afecteze caracterul și mesajul operei. Iar dacă numele multora dintre cei care au lucrat la Palmă s-au pierdut în timp, măcar opera lor ar trebui păstrată cu grijă.
În loc de încheiere
Mărturia profesorului universitar doctor inginer Radu Andrei ne readuce în față oameni pe care istoria oficială i-a lăsat, în mare parte, în umbră. Oameni din Marginea, Vicov, Dornești și din alte localități bucovinene, care au venit pe șantier pentru a câștiga bani și a-și întreține familiile, dar care au contribuit, prin munca lor, la realizarea unui obiectiv devenit simbol al infrastructurii rutiere din România. Poate că unii dintre ei mai trăiesc. Poate că familiile lor păstrează fotografii, amintiri sau povești despre anii în care au muncit la drumul Sadova–Rădăuți și la Palma de Bucovina. Ar fi frumos ca aceste mărturii să fie recuperate, iar numele celor care au contribuit la realizarea monumentului să nu rămână doar în amintirea celor care i-au cunoscut.
Pentru că, așa cum spune profesorul Radu Andrei, fără efortul acestor oameni simpli, nici drumul DN 17A și nici Palma de Bucovina nu ar fi existat. Iar cei care au muncit pentru a le lăsa generațiilor următoare merită mai mult decât o amintire. Merită respect.
Mulțumiri profesorului universitar doctor Radu Andrei pentru amabilitatea de a împărtăși aceste amintiri și pentru informațiile prețioase despre istoria unui monument care merită cunoscut, înțeles și protejat.
Fotografiile prezentate aici sunt din arhiva prof. univ. dr. ing. Radu Andrei, singurele pe care le-am găsit în căutările mele. Am mai scris despre această lucrare de artă și aici: https://drum.info.ro/palma-drumarilor-intre-istorie-si-controverse-cum-arata-monumentul-la-inceput-si-ce-isi-aminteste-autorul-sau/
Nicolae Popovici
