Pe cursul superior al Bistriței, în satele dintre Vatra Dornei, Broșteni, Borca și Farcașa, punțile suspendate sunt încă parte din viața de zi cu zi.
Se poate spune cu certitudine că trecerile peste ape au jucat un rol fundamental în viața oamenilor. Râurile au fost dintotdeauna pentru oameni izvoare de viață, cât și obstacole. Ele curg nestingherite, despărțind sate și ogoare sau păduri, dar totodată hrănindu-le. De-a lungul istoriei, omul a simțit nevoia să înfrunte apa și să treacă dincolo. Așa s-a născut puntea – acea legătură aparent fragilă, dar puternică și esențială, între două maluri.
Punțile și podurile nu sunt doar construcții utilitare, ci și adevărate semne ale viziunii și creației omenești de a lega ceea ce natura desparte. Istoria spune că primele punți erau doar trunchiuri de copaci așezate de-a curmezișul apei. Cu timpul, meșterii satelor au învățat să lege cabluri și să așeze scânduri, creând adevărate „păsări de lemn” balansate de vânt, care leagănă pașii trecătorului.
Mai există și sunt folosite punți în satele de pe cursul superior al Bistriței la Dorna Arini, Gheorghițeni, Rusca, Călinești, Holda, Broșteni și Borca. Fragile dar trainice în esență, ele asigură legătura oamenilor cu școala, biserica, primăria, magazinul sau pădurile din cealaltă parte a râului. Localnicii folosesc încă punțile firesc, fără nicio emoție, spre deosebire de turiștii care, poposind în zonă, privesc puntea cu reținere, și doar unii făcând câțiva pași.
La Gheorghițeni, o întâlnim pe Cristina Mazăre, care ne destăinuie cu bucurie informații despre preocupările consătenilor săi, gospodari, oameni ai muntelui. Ea ne spune că o leagă amintiri plăcute de puntea pe care o trecea zilnic, mergând la școală. Astăzi, însă, foarte rar mai trece pe punte, dar o privește de fiecare dată cu nostalgie. De altfel, sunt tot mai puțini cei ce trec apa Bistriței pe punte, dar, cu toții, fac în așa fel încât această cale de trecere să dăinuie peste timp.
Mai în avalul Bistriței, la Broșteni, la puntea de acolo, l-am întâlnit pe octogenarul Ioan Maxim, care ne-a ieșit în întâmpinare și ne-a făcut multe destăinuiri despre inedita punte amenajată chiar în fața gospodăriei sale. Îi promitem că vom reveni, nu numai pentru punte, ci și pentru a afla și alte informații extrem de interesante. Rareș, nepoțelul, a trecut și el puntea, iar pentru curaj a fost răsplătit de nenea Maxim cu delicioase bomboane de ciocolată. Un motiv de a mai trece și el pe aici.
Pe măsură ce satele au devenit târguri, iar târgurile – orașe, au apărut podurile mari. În secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea comerțului cu lemn plutit pe Bistrița, podurile au devenit vitale pentru transport. Construcția barajului de la Bicaz (1950–1960) a schimbat radical peisajul. Apele Bistriței au fost adunate într-un lac de acumulare imens – Izvorul Muntelui. Au dispărut punțile, iar pentru a lega localitățile separate de noua întindere de apă, s-au ridicat poduri moderne: celebrul pod de la Poiana Largului, supranumit „podul de la coada lacului”, finalizat în 1969, astăzi un reper al zonei.
Astăzi, contrastul e vizibil: în orașe, podurile masive din beton și fier dau siguranță și ritm urban, în timp ce în sate, punțile suspendate păstrează fragilitatea și farmecul trecutului. Una asigură circulația mașinilor și a trenurilor, cealaltă susține pașii.
Dincolo de realitatea istorică și practică, punțile peste Bistrița rămân un simbol. Ele unesc nu doar maluri, ci oameni, comunități întregi.
Privind de pe punte, suspendat între cer și apă, omul rămâne martorul clipei care scrie eternitatea.
Nicolae Popovici
