Ne plângem de drumuri, de gropi, de zăpadă, de lipsa autostrăzilor și de lipsa siguranței. Și avem dreptate. Dar, în același timp, am început să avem o problemă și cu felul în care căutăm adevărul.
Vrem drumuri moderne, sigure și bine întreținute. Vrem autostrăzi în locul drumurilor naționale și vrem ca lucrările să se facă repede. Iarna vrem șosele „la negru” chiar și atunci când viscolul nu lasă nicio șansă utilajelor. Vrem intervenții din kilometru în kilometru, dar vrem și costuri cât mai mici. Pe scurt: vrem totul. Imediat. Perfect. Și ieftin. Iar când ceva nu merge, verdictul apare aproape instantaneu: „Nu-și fac treaba!”
Uneori este adevărat. Alteori nu. Problema este că astăzi nu mai avem întotdeauna răbdare să aflăm care este diferența. O fotografie cu un drum înzăpezit poate deveni o condamnare pentru un întreg sistem. O groapă poate deveni dovada că nimeni nu muncește. O întârziere poate fi transformată într-o acuzație de nepăsare. Și astfel, opinia ajunge să țină loc de informație, iar suspiciunea ajunge să țină loc de dovadă.
Nu trebuie să idealizăm instituțiile statului. Există oameni nepotriviți în funcții, există incompetență, există numiri care ridică semne de întrebare, Enorm de mulți bani sunt cheltuiți pentru „greșeli” intenționate. Există situații în care lucrurile nu se fac așa cum ar trebui. Ca și cum nimeni nu vede și nicio autoritate nu face curățenie.
Dar există și oameni care își fac meseria în fiecare zi, fără camere de filmat și fără aplauze.
Sunt drumari care pleacă noaptea de acasă pentru a interveni pe un drum blocat. Sunt oameni care lucrează în ploaie, ger și viscol. Sunt deservenți de utilaje care trebuie să ia decizii în câteva secunde, în condiții în care pentru ceilalți traficul pare doar o neplăcere.
Când drumul este curat, aproape nimeni nu se gândește la omul care l-a deszăpezit. Când este blocat, toată lumea știe cine este vinovat. Asta nu înseamnă că greșelile trebuie ascunse. Dimpotrivă. Trebuie să cerem explicații. Trebuie să cerem responsabilitate. Trebuie să cerem drumuri mai bune și administrații mai eficiente.
Dar trebuie să cerem și ceva care pare tot mai rar: adevărul.
Pentru că trăim vremuri în care o acuzație circulă mai repede decât o explicație. O afirmație spusă convingător strânge mai multe reacții decât un document. Iar o informație care ne confirmă propriile convingeri este acceptată fără prea multe întrebări. Ne alegem tabăra și abia apoi căutăm argumentele. De aici până la ură nu mai este decât un pas.
Critica este necesară. Ura nu.
Putem să avem opinii diferite fără să ne transformăm adversarii în dușmani. Putem să cerem demisii fără să insultăm. Putem să criticăm o instituție fără să jignim fiecare om care lucrează acolo. Și putem spune că un drum este prost fără să spunem automat că toți cei care se ocupă de el sunt incapabili. Poate că aici începe schimbarea. Nu printr-o nouă lege. Nu printr-o nouă campanie. Nu prin încă o ceartă pe rețelele sociale. Ci printr-un gest simplu, pe care fiecare dintre noi îl poate face.
Înainte să distribuim, verificăm.
Înainte să acuzăm, întrebăm.
Înainte să condamnăm, ascultăm.
Și, mai ales, înainte de a apăsa „Distribuie”, să ne întrebăm: Este adevărat sau doar îmi place să cred că este adevărat?
Poate că drumurile României nu se vor repara peste noapte. Dar dacă vom învăța să nu mai construim judecăți pe zvonuri, furie și jumătăți de adevăr, vom începe să reparăm ceva la fel de important: drumul dintre noi.
Nicolae Popovici
